Ca să mă asigur că am înţeles bine scopul agitaţiei de dinainte de ora de vârf, iau deoparte o tânără voluntară şi o întreb ce face aici: „Am venit să împart bucurie. Eu sunt un om vesel. Nu îmi place când merg în metrou şi văd tot felul de oameni obosiţi, care, după o zi de muncă, nu mai vor decât să se ducă la ei acasă. Împreună cu colegii mei vom sta pe scări şi îi vom aplauda pe oameni şi vom încerca să îi binedispunem, să le arătăm că există şi oameni fericiţi, să-i molipsim cu bucuria noastră. E molipsitoare veselia, toată lumea o să zâmbească.”

Apar camerele de televiziune, fotografii, atmosfera este de Gala Oscar deşi contextul nu are nimic de a face cu filmul. Ca prin magie, staţia de metrou se transformă în punct de întâmpinare al unor celebrităţi. „Te iubim”, „Eşti eroul nostru”, „Ne place de tine!” „Zâmbeşte, ce naiba!”. Asta scrie pe pancarte. Acum suntem gata... nu mai trebuie decât să vină corporatiştii. Când în sfârşit încep să coboare scările, din difuzoare izbucnesc aplauze şi urale. La început sunt miraţi, se feresc să calce pe covorul roşu, sar peste el sau îl ocolesc, sunt câţiva care se prefac că nu-l văd şi calcă pur şi simplu fără să-l privească, unii se grăbesc, alţii se încruntă, câţiva zâmbesc, se opresc şi vorbesc cu reporterii TV, se lasă fotografiaţi, câţiva înjură... Cu un microfon de carton în mână, Andrei Tudose face pe reporterul: "Cum vă simţiţi?" "Obosit un pic după serviciu, dar îmi place atmosfera asta degajată" "Vă simţiţi mai bine decât vă simţeaţi în momentul în care aţi intrat?" "Da." "Perfect, ăsta este scopul."

Florentina Ciobanu nu se opreşte, nu vrea să intre în joc, trece mai departe la braţul unei prietene. A fost mai puţin încântată de acţiune, spune că i se pare că se face mult zgomot pentru nimic: „Probabil că în mintea lor a fost o idee originală. Mie nu mi s-a părut foarte originală, cred că e copiată de afară. Eu nu prea am încredere în chestiile astea, mi se par aşa, nişte evenimente inventate de ong-uri, ca apoi să aibă activitate şi să ia bani europeni pentru alte activităţi... Sunt cam suspicioasă de obicei.”

L-am întrebat pe Andrei Tudose cine a sponsorizat evenimentul, cine a suportat costurile: „Nu există costuri. Sau, dacă există, sunt costuri minore. Pe care le-am suportat noi ca echipă: baterii, 2 metri pătraţi de covor roşu, pancarte... Oamenii ni se alătură pentru că sunt inspiraţi de ce facem, pentru că se simt bine şi vin să ofere ceva altora.”

În ciuda suspiciunilor, întâmplarea face ceva vâlvă, se vorbeşte despre seara aceea când la metrou oamenii din corporaţii au dat autografe şi le-au mulţumit părinţilor şi profesorilor lor că i-au ajutat să ajungă acolo unde sunt. Apoi au plecat spre casă, puţin mai veseli decât intraseră la metrou cu doar trei minute în urmă.

Asemenea mici evenimente, gândite să întrerupă rutinele oamenilor-rotiţe ale economiei de piaţă, sunt bune pretexte pentru cei implicaţi dar şi pentru privitori să se gândească la ce e în spatele momentului. Andrei Tudose mi-a spus că, din punctul lui de vedere, a fost un experiment reuşit: „Lumea a intrat în jocul nostru. Corporatiştii au intrat în jocul nostru, au semnat, au râs, au ridicat mâinile spre noi. Eu cred că viaţa în sine este un cadou şi o tratez ca atare. Caut acele lucruri care mă fac pe mine să mă simt bine şi cu ajutorul cărora pot influenţa viaţa celor din jurul meu. Am observat că eu însumi sunt prins într-o serie de lucruri de făcut şi că trec zile, săptămâni, luni, ani... Apoi am primit o invitaţie la întâlnirea de 20 de ani de la terminarea liceului şi mi-am zis, Doamne, ce-a trecut timpul. Cred că e esenţial să fii cât mai prezent, să trăieşti momentul ăsta, de acum. Aşa a apărut ideea.”

Următoarea întâlnire cu cei de la Delivering life: pe 26 februarie, dar la aeroport. Sau într-un mall aglomerat. Sau poate în altă parte. Oriunde vă aşteptaţi mai puţin. Vor răsări de după nişte coloane, cu pancarte şi megafoane şi vor face tot ce le stă în putinţă să vă smulgă un zâmbet. Zâmbiţi, ce naiba! (Andreea Demirgian)