Florin şi Beatrice Iordan sunt cercetători la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti. Aşa se explică în primul rând pasiunea lor pentru ce e vechi şi autentic, dar şi resursele pe care le găsesc pentru a se informa. Florin a studiat fluierul şi cobzele, a intrat în legătură cu meşteri care încă mai construiesc instrumente tradiţionale, a învăţat de la ei cum trebuie reparate şi întreţinute. A început să cumpere şi să recondiţioneze cobze vechi, uitate prin poduri de case din oraşe mici. A reuşit în cele din urmă să înveţe să cânte la instrumentele pe care deja le iubea şi a învăţat-o şi pe Beatrice. Aşa a început să cânte formaţia Trei Parale. De ce Trei Parale, un nume de ... nimic pentru un grup care recuperează totuşi valori ale muzicii tradiţionale româneşti? Aflăm de la Florin Iordan: "Ne-am propus de la început ca ceea ce facem noi să fie o alternativă la modul în care în general sunt tratate muzicile tradiţionale şi mi-am dorit de la început un nume care să nu trimită direct la ansamblurile folclorice în forma lor de scenă, mi-am dorit un nume care să însemne cu totul altceva, m-am gândit şi la Brecht cu a sa Operă de Trei Parale, taraful de trei parale, era şi un pic de ironie la adresa a ceea ce se întâmpla în jurul nostru pentru că era şi o componentă de răzvrătire în ceea ce voiam eu, să rupă cu ceea ce eram obişnuit să văd la tv. Mai târziu, când am început să devenim o formaţie de scenă, devenim publici, mi-am pus serios problema dacă să păstrez numele acesta sau să găsim altul. Dacă tot ne ocupăm de lucrurile părăsite, abandonate, care astăzi nu mai valorează nici trei parale, dacă tot căutăm prin poduri fluiere şi cobze aruncate, încercăm să le reparăm pe cele nefolosite de ani de zile, mi-am zis că muzica de trei parale ne-o vom asuma noi. Ăsta este sensul pe care îl dau acum acestui nume."

Există numeroşi oameni care urmăresc cu încântare formaţia Trei Parale. Poate şi pentru că muzica lor, dincolo de exotism şi erotismul neaşteptat la prima auzire, stârneşte nostalgii inexplicabile pentru vremuri despre care nu avem decât mărturii scrise, rareori fotografii. Chiar dacă formaţia de Trei Parale nu umple stadioane, Florin spune că participarea numeroasă la concertele lor îi dă puterea să meargă mai departe: „Cred, totuşi, din semnalele pe care le primim, că ceea ce facem este important şi pentru alţii nu numai pentru noi şi asta ne ajută. Ar fi imposibil să continuăm un proiect care pentru ceilalţi să nu aibă sens. Ceea ce facem are sens pentru foarte multă lume. Rămâne de datoria noastră să răspândim această activitate.”

Beatrice provine dintr-o familie de artişti, s-a născut, cum se spune, cu pensula în mână. Tatăl şi fratele ei sunt pictori specializaţi în pictura bizantină. Poate şi de aceea, Beatrice a crescut înconjurată de îngeri şi de icoane. Tot ce iese din mâna ei are un aer luminos, deşi serios. Beatrice a început prin a face marionete, pentru că este actor păpuşar şi, spune ea, un artist complet trebuie să fie în stare să construiască totul, de la decor până la poveste: „Am început în 2003 să fac obiecte pe care să le vând şi am început cu păpuşi de teatru. Fiind actor păpuşar de profesie am dezvoltat aceste abilităţi. Pe lângă joc, un actor păpuşar trebuie să ştie să-şi construiască păpuşile şi decorul. Am început cu aceste păpuşi de teatru în 2003, am participat la diverse târguri. Îmi place foarte mult să pictez, am pictat rame pentru oglinzi apoi am trecut la îngeri.”

Îngerii pictaţi de Beatrice pe lemn sunt parcă abia coborâţi dintr-o icoană veche. Nu-s rubiconzi, n-au aripi pufoase, dimpotrivă, au o mină atentă, ca şi cum ar privi cu atenţie la tot ce se întâmplă în jur. Cu toate astea, florile pe care le ţin în mână, culorile calde în care sunt înveştmântaţi, te fac să îţi doreşti să te privească unul de pe peretele camerei tale preferate: „Este o continuare a acelor păpuşi de teatru. Nu sunt îngerii clasici. Îngerii mari au balamale şi dau din aripi, am încercat să dau dinamism, să le dau mişcarea unei păpuşi de teatru. Nu am nişte modele, nu seamănă unii cu alţii, dar se simte că-s făcuţi de mine. Nu cred că un înger trebuie să fie neapărat zâmbitor, îi fac cum îi simt. Eu nu zic că-s trişti, zic că sunt serioşi.”

Înainte de sărbători, îngerii lui Beatrice Iordan sunt foarte căutaţi. „Din mâna mea au ieşit mulţi îngeri”, spune ea. Şi câţi dintre noi pot spune asta, fie şi la modul figurat? Prinşi între muzica de trei parale şi îngerii parcă acum coborâţi din icoane, Florin şi Beatrice trăiesc frumos. Ei fac parte dintr-o categorie de oameni despre care cu mândrie vă povestim aproape zi de zi la RRI: cei ce ştiu că viaţa poate fi trăită frumos şi-i învaţă şi pe alţii cum să o facă. (Andreea Demirgian)