Cum stai la pat o zi întreagă fără să faci nimic? Dar trei ani? L-am întrebat pe Alex şi mi-a spus că nu-şi aminteşte exact cum au trecut cele peste o mie de zile: „În timp am început să mă adaptez din punct de vedere psihic. Mi-am petrecut mare parte din timp pe calculator ceea ce mi-a dezvoltat pasiunea pentru computere, IT, telefoane. În 2008 a început progresul meu. Am făcut rost de un pat de spital care se ridica, practic rămăsesem cu capul pe pernă din 2005 până în 2008. Am început apoi să ies cu scaunul cu rotile şi în 2010 am început campania pentru Trike. Văzusem la ştiri la televizor un neamţ care la o vârstă destul de onorabilă a venit din Germania până în România pe acea tricicletă. Am ţinut minte tipul de tricicletă, m-am documentat să văd cât costă, dacă se găseşte şi în 2010 m-am gândit că poate mi-ar fi de ajutor să mai trag de muşchi, să pot face mai multe lucruri, să am un pic de independenţă. Cu ajutorul twitteriştilor şi în special al unei prietene, Dianei Stoleru, am pornit o campanie de strângere de fonduri pentru trike. Am strâns cei 2000 de euro într-o lună şi jumătate şi am comandat trike-ul pe care l-am cumpărat din Budapesta. În România, abia după ce l-am cumpărat eu, cineva a decis să-l importe.”

Fericit că are acum o Rosinanta, ca un veritabil Don Quijote, Alex a pornit la plimbare prin Bucureşti. El nu căuta aventuri, ci îşi dorea cu disperare să-şi recapete independenţa. N-a reuşit însă să se plimbe prea mult. Era toamnă când şi-a cumpărat tricicleta şi... „a venit iarna peste el”, după cum spune, zâmbind. În plus, trebuia să-l găsească pe.. Sancho Panza – un însoţitor cu bicicletă şi suficient timp liber ca să îl poată însoţi în plimbările prin oraş. Nu de alta, dar traficul din capitală este suficient de complicat şi pentru cei aflaţi la volan sau în şa, darămite pentru conducătorul unei triciclete pe care, uneori, e greu s-o vezi de la înălţimea unui SUV.

Sancho Panza... de fapt Nicu Furtună, însoţitorul, prietenul şi partenerul de discuţii interminabile al lui Alex nu era foarte departe. Era chiar peste gard, lucra la o cafenea cum n-au fost multe în Bucureşti, un loc boem cu grădină veche şi hamace atârnate leneş între nuci. Boem şi frecventat de destul de multă lume, Verde Cafe n-a supravieţuit însă economiei de piaţă. Artiştii, cum se ştie, sunt mai mereu săraci. Aşa se face că Furtună a rămas fără slujbă şi cu mult timp liber la dispoziţie. În plus, e biciclist convins, povesteşte Alex: „Ştiam că trebuie să găsesc pe cineva capabil din punct de vedere fizic şi cu timpul necesar să pot ieşi cât mai des. O dată, de două ori, de trei ori pe săptămână. Furtună e un om foarte relaxat, dar în acelaşi timp foarte mobil. L-am contactat şi a fost dispus să începem aceste plimbări care, în timp, au adunat 3500 de kilometri în aproape doi ani.”

Nu, nu sunt 3500 de kilometri doar în oraş. Alex şi Furtună pornesc câteodată în călătorii improbabile, cum ar fi până la Ploieştii, nu cu treabă, ci doar aşa, ca să-şi exerseze muşchii. Desigur, când trec prin comune ce se întind pe câte 10 kilometri şi par să nu se mai termine, ideea de a pedala prin ţară nu li se mai pare la fel de bună. Dar nu renunţă niciodată. Alex însă a simţit nevoia să facă şi drumuri cu sens, după cum le-a numit el însuşi. Aşa a apărut anul acesta Trike to The Rescue (sau Tricicleta salvatoare): „Am decis să ajutăm oamenii, dacă tot facem aceste plimbări. Deja mai făcusem pentru cunoştinţe şi familie diverse plimbări cu scop şi am decis să facem cumva asta la o scară mai largă. A fost momentul în care oamenii m-au căutat pentru că au avut nevoie de mine. O altă perspectivă asupra lumii, practic. Mai veneau amici la mine cu probleme de IT, dar e altceva când îţi spune cineva: „Vino la mine că am nevoie de tine!”. A fost o întărire a independenţei.”

Chiar dacă clienţii externi nu se prea înghesuie să-l trimită pe Alex după comisioane, cei doi pedalează în continuare prin oraş. Furtună spune că Alex e un tip cu totul special: „Are un potenţial extraordinar şi învaţă mult mai repede decât alţi oameni. Îşi doreşte independenţa şi luptă pentru treaba asta, îşi face tot felul de sisteme să-i fie viaţa mai uşoară. Îşi ia tot felul de genţi pentru trike, ca să-i fie la îndemână, are încălzitor de apă pentru ceai în cameră... mi se pare genial. Alex este un om foarte frumos şi îmi place că este acolo. Când mă simt singur, sunt câţiva oameni despre care ştiu sigur că sunt acolo. El este unul dintre ei. Şi îmi place sentimentul ăsta. Poţi să apelezi oricând la el şi e ok.”

În furnicarul din întinsul Bucureşti, aproape mereu scufundat ba-n asfalt topit, ba-n mâzgă, Alex Tache şi Nicu Furtună pedalează. Şi asta e o lecţie pentru toţi cei ce trec de aparenţa puştiului cool cu o tricicletă şmecheră. (Andreea Demirgian)