|
Abonare newsletter RRI
(adresă e-mail):
|
 |
Arhiva :
|
|
| Viscri, satul șosetelor. Cel mai lung pod de lemn din Europa |
| (2007-06-22) |
| Ultima actualizare: 2007-06-22 12:22 EET |
Viscri este un sat mic din Nord-Vestul României, în care, un profesor de muzică de origine germană, Harald Riese, a ales să se restabilească. Este un sat izolat, nu este nici o stradă asfaltată spre Viscri, sunt numai drumuri de țară, iar oamenii trăiesc acolo ca într-o mare familie: fiecare știe pe toată lumea, te simți imediat acasă după ce te împrietenești cu ei.
Ca în toate satele mici din Transilvania, oamenii depind de animalele pe care le cresc și viața lor este strâns legată de curgerea anotimpurilor. În iernile lungi, când oile sunt adunate prin staule, bărbații așteaptă să treacă zăpezile iar femeile își fac de lucru prin casă sau împletesc ciorapi de lână. Lucrurile simple sunt cu adevărat frumoase. Încântat de calitatea șosetelor împletite de țărăncile din Viscri, Harald Riese s-a gândit că poate să ajute comunitatea în care a fost primit ca într-o nouă familie. Așa că a pus bazele unui proiect ecologic-social, care le permite femeilor din Viscri să-și vândă șosetele în Austria, Germania, Elveția și alte țări din Europa de Vest.
Peste 50.000 de perechi de șosete au luat-o spre Vest, din 1999 până astăzi. Ioana Stănculescu, o tânără cineastă, a spus povestea proiectului profesorului neamț într-un film intitulat chiar așa: “Satul șosetelor”. Ea a aflat despre proiectul de la Viscri descoperind din întâmplare, pe o poartă, un anunț: Ora de șosete – miercuri și vineri de la 10 la 12. Ioana Stănculescu:
“Mama m-a împins în curte să văd despre ce este vorba. Acolo era un neamț care trebăluia și care a fost bucuros să-mi arate ce a reușit să facă. Mi-arăta cu atâta bucurie șosetele: exemplele bune, exemplele proaste, avea un perete special cu exemple proaste și bune, șosete împletite greșit… Are mii de clienți, scrie mail-uri, trimite pachete, e deja o mică firmă care trimite transporturi internaționale în fiecare lună, spre Austria, Germania, Elveția, peste tot. De la un rucsac plin cu șosete s-a dezvoltat o mică industrie. De două ori pe săptămână, in curtea neamțului se strâng toate femeile: o jumătate de sat miercurea, cealaltă jumătate vinerea, de la o anumită oră, și-și predau șosetele. Sunt controlate să nu aibe greșeli, să nu fie prea lungi sau prea scurte, totul se desfășoară “nemțește”. De multe ori iese cu scandal, pentru că femeile se străduiesc să tricoteze dar le sunt refuzate șosetele: aici e un centimetru prea lung, refă toată șoseta și ele trebuie să se ducă acasă și să o ia de la capăt. Astea sunt cerințele celor care le cumpără: au pretenția ca produsul să fie perfect."
Când standardele impuse de clienții din străinătate sunt respectate, toată lumea este mulțumită. Femeile își iau banii iar clienții, pe lângă șosete călduroase, mai rămân și cu gândul că au participat la un proiect social, au făcut ceva pentru satul Viscri. Ioana Stănculescu:
“Vin turiști în fiecare vară și văd torcătoria, unde se aduc sute de kilograme de lână care se toarce, se spală, se vopsește doar cu culori naturale… Turiștii sunt foarte impresionați de ce s-a făcut. Șosetele nu se vând în supermarket-uri, se trimit direct la clienți prin abonament.”
Pentru simțul detaliului și cel al umorului cu care Ioana a spus povestea șosetelor de la Viscri, filmul ei documentar a fost întâmpinat cu aplauze la câteva festivaluri de gen din Europa.
La fel ca și “Satul șosetelor”, o altă poveste spusă de Ioana a fost cea a podului de peste Tisa, care leagă orașul românesc Sighetul Marmației de Slatina, localitate aflată astăzi pe teritoriul Ucrainei. La nord de Tisa trăiesc peste 40 de mii de români, în mai multe localități mici, cum ar fi Slatina, Biserica Albă (Bila Țercva), Apșa de Mijloc (Serednie Vodane) sau Rahău (Rahiv). Podurile de peste Tisa au fost bombardate în cel de-al doilea război mondial. Când granițele au fost redesenate pe hartă, nimeni nu a ținut cont că, de o parte și de alta a râului, familiile localnicilor se răspândiseră, care încotro apucase. Vă oferim în minutele următoare istoria personalizată a unui pod între două jumătăți de lume, de ale cărui părți s-au scris viețile unor oameni prea mici pentru două războaie foarte mari. Ioana Stănculescu:
“Ana Alexandrina Pop, bunica mea s-a născut în Apșa, pe vremea când satul ei era pe teritoriul cehoslovac. După cel de-al doilea război mondial, zona a fost ocupată de Uniunea Sovietică și ea s-a refugiat, a venit în România împreună cu soțul ei care era preot greco-catolic dar au rămas acolo o mulțime de rude care nu au reușit să vină în România. Bunica mea a fost una dintre ultimele persoane care au reușit să treacă podul înainte ca el să fie distrus. După război, toți cei ce aveau casele la graniță au fost mutați și ferestrele caselor au fost zidite, ca să nu mai poată privi în partea românească. Abia mai târziu s-au relaxat puțin relațiile și când era o înmormântare li se dădea voie să vină pe celălalt mal. Exista un alt punct de trecere al frontierei, cu trenul, și atunci puteau să vină să-și vadă rudele în momente importante. Sunt mai multe sate de graniță în care oamenii au rude în partea cealaltă.”
Reconstruit cu ajutorul unor finanțări PHARE, podul de peste Tisa a fost inagurat la începutul anului 2007 de președinții celor două țări pe care le leagă. Pe ambele maluri ale râului, oamenii așteptau să poată să pășească din nou pe cel mai lung pod de lemn din Europa: are 260 de metri lungime. Deși este bine fixat în pământ cu ajutorul unor picioare metalice, podul care leagă Sighetul Marmației de Slatina a fost reconstruit după imaginea celui distrus de bombardamente.
Terminat în 2002, a fost deschis temporar circulației pentru cei ce puteau face dovada că locuiesc în așezările de graniță. Acestora li se permitea să treacă de cealaltă parte a graniței, fără viză, pentru doar o zi, de sărbători sau când era vreun eveniment în orașul vecin, contra unei taxe de cinci dolari. Seara trebuiau să se grăbească să treacă podul înapoi. Ani de zile așa a funcționat, mai mult închis. Din păcate, nu toți cei ce l-au visat au mai apucat să-l și treacă. Ana Alexandrina Pop s-a stins înainte ca podul să fie inaugurat oficial. Ioana Stănculescu:
“După revoluția din 1989, tata i-a tot promis bunicii că o să o treacă să-și vadă rudele. Din păcate, nu i-a mai putut îndeplini dorința asta. A apucat să vadă filmul făcut de mine și i-aplăcut foarte mult, tot râdea de tata când el îi spunea: ai să vezi că am să te trec cu trăsura în partea cealaltă. Măcar l-a văzut terminat, frumos, exact ca pe vremuri.” (Andreea Demirgian)
|
|
| |
WMA |
|
64kbps : |
1
2
3
|
|
|
128kbps : |
1
2
3
|
| |
MP3 |
|
|
64kbps : |
1
2
3
|
|
|
128kbps : |
1
2
3
|
| |
AAC+ |
|
|
48kbps : |
1
2
3
|
|
|
64kbps : |
1
2
3
|
| Ascultați programele în limba română pe canalul 2, în WMA, MP3 sau AAC+ |
 Mascota istorică a
RRI |
2025-04-03
Print
Ascultă din nou